Despre invatare, altfel..diferit...

Aseara am fost la teatru. O piesa emotionanta despre povestea, trairile si gandurile unei mame care are un copil atins de sindromul Down. O piesa cu un singur personaj, jucata magnific! Dar nu despre valentele actoricesti sau regizorale as vrea sa va vorbesc, ci despre sinceritatea si forta acestei piese care pana la urma mie mi s-a parut a fi despre INVATARE. Piesa zugraveste etapele prin care mama a trecut:

• Etapa de shoc, o etapa in care asteptarile ei (nu mai mari decat ale oricarei mame care se gandeste la copilul pe care il poarta in pantec) sunt daramate din temelii. Afla ca acest copil este afectat de o boala cumplita care nu are leac. Ezita sa il vada, ii e teama sa ii dea un nume, sufera cumplit;

• O etapa de razvratire, in care se revolta fata de soarta care o pune in fata unei realitati cumplite. De ce tocmai ea, dintre atatea mame. Nu e mai rea si nici mai buna decat multe alte mame care au copii sanatosi;

• O etapa de iluminare. Vede copilul si instinctiv simte ca ii apartine, ca e copilul ei, ca orice boala l-ar fi atins, e totusi un copil si mai ales e al ei;

• O etapa de lupta cu prejudecatile si stereotipiile celorlalti. Prietenii de familie se indeparteaza sub diferite pretexe, medicii ii propun sa-l abandoneze intr-o institutie de sanatate, o prietena buna o viziteaza pentru ultima oara cu observatia – Nu i-am adus nimic, draga! N-am stiut ce-i trebuie unui astfel de copil!

• O etapa de acceptare a rolului sau de mama a unui copil cu sindrom Down, o etapa plina de bucurii pentru cel mai mic progres, pentru cel mai neinsemnat zambet al copilului, o etapa plina de iubire pentru copilul ei care desi e greoi, desi nu reuseste sa faca o multime de lucruri pe care alti copii le fac in mod obisnuit, simte atat de mult iubirea celor din jur si “judeca” lumea prin emotii si stari;

• O etapa de redescoperire a sinelui, o intelegere profunda a sentimentului de a fi mama, de a iubi neconditionat copilul ei care e diferit de ceilalti, dar care i-a oferit sansa sa isi cunoasca limitele, dar si potentialul, care a reusit sa o proiecteze intr-o dimensiune umana profunda. Copilul ei i-a oferit sansa de a deveni ea insasi, o fiinta intreaga!

Am privit la final chipurile specatorilor. Aratau diferit decat ii vazusem la inceputul piesei. Si eu aratam diferit. Printr-un fel de catarsis miraculos, in mai putin de doua ore am devenit altcineva. O alta persoana mai bogata cu o experienta importanta din care am invatat ca diferentele, de orice natura ar fi acestea, sunt atat de dificil inteles, dar o data simtite iti pot oferi o mare sansa: poti deveni mai UMAN!