marți, 6 noiembrie 2007

Cursul online "Dimensiunea de gen in educatie" - cateva impresii de inceput

De mai bine de o saptamana am debutat cursul online cu tema "Dimensiunea de gen in educatie". S-au inscris aproape 300 de inspectori, profesori, invatatori si educatori din toata tara! N-am trait niciodata pana acum sentimentul ca ceea cea facem noi prin cercetare ar putea sa se regaseasca in atat de multe feluri la nivelul celor care se presupune ca dorim sa ajungem. Am facilitat neincetat doua module, si am vizitat regulat mai toate celelalte. Am invatat pana acum cateva lucruri:

Dimensiunea de gen in educatie si asumarea identitatii. In primul rand, am invatat ca nu putem vorbi despre un asemenea subiect delicat in afara propriilor noastre idei, prejudecati sau stereotipii de gen, in afara modului particular in care acestea s-au sedimentat sau poate s-au clatinat, destructurat de-a lungul timpului in procesul atat de complex (si nesfarsit) al asumarii identitatii noastre ca femei sau barbati. Interventiile participantilor din aceasta saptamana au exprimat un astfel de mesaj in multe feluri, probabil cu mult mai frumos si mai puternic decat as fi fost eu in stare vreodata.

Profesia didactica – o dragoste reconfirmata. Apoi, mi-am reconfimat credinta ca profesia asta de dascal nu e orisice. Are o identitate puternica, desi imbraca multe forme. E puternic feminizata nu neaparat prin genul celor care lucreaza in breasla (sau poate si de asta?), ci mai ales prin tipul de atasament fata de misiune. Si poate nu e rau ca e asa. Mi-am depasit multe dintre prejudecatile negative pe care le aveam despre profesori, pe care mi le-am format uneori vizitand scoli in care sufeream profund pentru ce li se intampla copiilor din cauza unui profesor mai putin devotat. Stiam eu ca generalizarile nu sunt bune niciodata si imi dau seama acum ca cercetarile noastre pe esantioane nationale n-au uneori nici un haz. Ele nu ne spun nimic despre povesti impresionante, daruire si misionarism in educatie, povesti pe care le-am intalnit deja cu emotie in aceste doar cateva zile de cand am inceput cursul.

Nevoia de comunicare. E asa o nevoie de comunicare intre profesori, cum nici nu mi-as fi imaginat. Cand am construit forumurile, n-as fi crezut ca o sa fie un schimb atat de activ de mesaje, idei si atata interes. Uneori as fi vrut sa nu intervin deloc, sa las schimburile de mesaje sa curga! As fi vrut sa fiu ma degraba cursant, decat facilitator. Probabil nu am explorat inca suficient ce impact ar putea avea comunicarea virtuala in comunitati de invatare pentru formare continua a cadrelor didactice. (Iata un subiect pentru o viitoare cercetare ?!)

Facilitarea e o treaba dificila. De la a manageria inscrieri, mesaje, documente, postarea resurselor, retusarea materialelor de invatare, comunicarea cu colegii....Hu...Dar sa lasam asta la o parte. In mod cert trebuie sa imi imbunatatesc competentele de management pe care le presupune un asemenea curs. Cea mai interesanta activitate ca facilitator ramana insa citirea si postarea mesajelor de feedback permanent. Am pendulat intotdeauna intre a interveni sau a lasa lucrurile sa curga firesc, intre incurajari si indemn la reflectie, intre a recomanda o resursa si a-mi nota o resursa postata de catre participanti, in a spune direct ceea ce cred eu ca e “corect” (atunci cand nu eram in sinea mea de acord cu cele postate) si in a invita pe autor la reflectie si intrebari. Uneori, dupa ce citesc un mesaj sunt muta de admiratie si nu stiu cum as putea raspunde pe masura mesajului postat. De cele mai multe ori, aleg insa calea de a fi naturala. Nu-mi iese intotdeauna, dar am impresia ca cele mai bune replici le-am dat sub impresia momentului si nu-mi pare rau.

Reflectiile si autoevaluarile de la finalul acestei spatamani mi-au intarit credinta ca participantii sunt cei mai buni judecatori ai propriei invatari. Ne-am gandit inca de la bun inceput sa lasam evaluarea in mana participantilor si sa nu transferam aceasta responsabilitate altcuiva, oricat de specialist ar fi fost in domeniu. Cine ar fi putut mai bine sa aseze pe hartie toate starile, reflectiile, schimbarile de perspectiva decat cei direct implicati in propria invatare. La urma urmei, o evaluare are o valoare intrinseca doar pentru ca apartine celui care invata!

E un pas important de la a-ti expune propriile pareri spre a invata din opiniile celorlalti. Unii participanti si-au asumat acest pas, altii au avut interventii stralucite, dar au fost mai putin interesati de ceea ce gandesc colegii. Oare nu invatam la fel de bine si din experienta altora ? Pe de alta parte, suntem abia la inceput. Sunt sigura ca in timp acest aspect se va imbunatati de la sine.

Ma bucur sincer ca ne-am aventurat in aceasta intamplare, desi e mult mai greu decat ma asteptam si necesita enorm de multa munca pentru un facilitator. Nu regret deocamdata aproape nimic. Obiectivul meu pentru saptamana viitoare? Sa intervin cat mai putin posibil, sa las aceasta comunitate de invatare in plina constructie sa creasca si sa se dezvolte, caci simt are un urias potential!

Despre invatare, altfel..diferit...

Aseara am fost la teatru. O piesa emotionanta despre povestea, trairile si gandurile unei mame care are un copil atins de sindromul Down. O piesa cu un singur personaj, jucata magnific! Dar nu despre valentele actoricesti sau regizorale as vrea sa va vorbesc, ci despre sinceritatea si forta acestei piese care pana la urma mie mi s-a parut a fi despre INVATARE. Piesa zugraveste etapele prin care mama a trecut:
  • Etapa de shoc, o etapa in care asteptarile ei (nu mai mari decat ale oricarei mame care se gandeste la copilul pe care il poarta in pantec) sunt daramate din temelii. Afla ca acest copil este afectat de o boala cumplita care nu are leac. Ezita sa il vada, ii e teama sa ii dea un nume, sufera cumplit;
  • O etapa de razvratire, in care se revolta fata de soarta care o pune in fata unei realitati cumplite. De ce tocmai ea, dintre atatea mame. Nu e mai rea si nici mai buna decat multe alte mame care au copii sanatosi;
  • O etapa de iluminare. Vede copilul si instinctiv simte ca ii apartine, ca e copilul ei, ca orice boala l-ar fi atins, e totusi un copil si mai ales e al ei;
  • O etapa de lupta cu prejudecatile si stereotipiile celorlalti. Prietenii de familie se indeparteaza sub diferite pretexe, medicii ii propun sa-l abandoneze intr-o institutie de sanatate, o prietena buna o viziteaza pentru ultima oara cu observatia – Nu i-am adus nimic, draga! N-am stiut ce-i trebuie unui astfel de copil!
  • O etapa de acceptare a rolului sau de mama a unui copil cu sindrom Down, o etapa plina de bucurii pentru cel mai mic progres, pentru cel mai neinsemnat zambet al copilului, o etapa plina de iubire pentru copilul ei care desi e greoi, desi nu reuseste sa faca o multime de lucruri pe care alti copii le fac in mod obisnuit, simte atat de mult iubirea celor din jur si “judeca” lumea prin emotii si stari;
  • O etapa de redescoperire a sinelui, o intelegere profunda a sentimentului de a fi mama, de a iubi neconditionat copilul ei care e diferit de ceilalti, dar care i-a oferit sansa sa isi cunoasca limitele, dar si potentialul, care a reusit sa o proiecteze intr-o dimensiune umana profunda. Copilul ei i-a oferit sansa de a deveni ea insasi, o fiinta intreaga!

Am privit la final chipurile specatorilor. Aratau diferit decat ii vazusem la inceputul piesei. Si eu aratam diferit. Printr-un fel de catarsis miraculos, in mai putin de doua ore am devenit altcineva. O alta persoana mai bogata cu o experienta importanta din care am invatat ca diferentele, de orice natura ar fi acestea, sunt atat de dificil inteles, dar o data simtite iti pot oferi o mare sansa: poti deveni mai UMAN!